Sănătatea fizică este – cel puțin la copil – una vizibilă, măsurabilă cu ușurință de către părinți și bunici, adusă apoi la normal pe căile îndeobște acceptate. Sănătatea emoțională și cea mentală au o soartă mai grea, ele fiind încă supuse legilor nescrise și din păcate încă acceptate în societatea noastră, în ciuda faptului că trăim cu mândrie în secolul XXI. Părinții zilelor noastre vor ce e mai bun pentru copiii lor dar nu sunt mereu conștienți în ce măsură binele lor este și binele copiilor lor, tot așa cum nu pot discerne corect la cine anume e localizată problema: la ei, la părinți, sau la copil? Cel mai adesea, părinții caută moduri indicate, corecte, sănătoase de a-și crește copiii (mai adesea când deja se confruntă cu o problemă în creșterea lor), pentru că vor să îndrepte copii problematici, nu relații problematice Continuă lectura →

Se vorbește mult despre rușine. Rușinea de a fi tu însuți, de a te relaxa așa cum ești, cu fața aia, cu trupul ăla prea gras sau prea deșirat și nu îndeajuns de cum trebuie, cu toate înfrângerile tale și cu tot ce reprezinți – pentru că nu ești destul de bun sau nici atât: ești un biet nimic – da, aceasta este o piatră din mijlocul ființei noastre care nu ne lasă să zburăm liberi spre a deveni ceea ce se cuvine să ajungem. Știu, tocmai despre asta se vorbește. Numai că am o neliniște legat de o anume ușurință a noastră de a nu ne mai îngădui timpul și efortul de a cerceta în nuanțe și implicații, înțelesurile finale. Lasă, nu am nevoie de detalii că am priceput: nu e bună rușinea. Nu ne trebuie, am citit eu, așa spun psihologii și cercetătorii. E nocivă rușinea. Nu, îmi pare rău, poate era mai ușor, dar ei nu spun așa. Știu din experiență că, atunci când o extremă este accentuată, sensul general se estompează și migrează cumva în acea extremă. De aceea simt nevoia să ating celălalt braț al balanței. Continuă lectura →

Pielea vorbește despre delimitare și sentimente. Ea desparte, este granița dintre corpul nostru și restul lumii. Trimiterile pe care le face pielea țin de acest domeniu al graniței, al hotarului care ne ține departe de ceilalți, dar și care ne apropie, ne transmite căldura sau răceala, iubirea sau ura, intimitatea sau distanța, dinspre ca și spre lăuntrul nostru, felul cum luăm contact cu lumea, cum o simțim și cum ne lăsăm simțiți, primiți sau respinși. În fine, ce ne interesează acum, dacă există procese psihice inconștiente care cer să răzbată limitele. Continuă lectura →

A ne gândi la niște potențiale semnificații psihosomatice ale unui simptom presupune o atenție îndreptată nu numai în direcția simptomului însuși, ci un întreg studiu care să țină cont de toate împrejurările și datele pe care ni le poate oferi – presupunând că fiecare își caută propriile înțelesuri – viața noastră luată în ansamblu.

Momentul apariției simptomului, înțelegând prin asta nu atât momentul temporal, cât toate evenimentele exterioare împreună cu procesele interioare care se desfășurau atunci. Aceștia ar fi primii factori relevanți pe care îi avem de studiat. Nu vom trece cu vederea amănuntele, lucrurile aparent mărunte și nesemnificative cum ar fi: gânduri, fantezii, vise, evenimente ce par oarecare, care aveau loc în acel timp. Continuă lectura →

Nu știu ce te macină. Știu doar că mă uitam la tine și vedeam omul care ești menit să fii înflorind și dând roade. Roadele unei minți sclipitoare, te cunosc atât de bine.

Lucrurile lumii au mersul lor, drumul și treptele lor, au zile și nopți, flux și reflux, vârste, început și sfârșit, noi începuturi. Tu, dragul meu prieten, le aveai pe ale tale, aveai treptele și vârstele tale, trecerile tale prin lumină și întuneric, anotimpurile tale. Acum nu te mai pot recunoaște. Mișcarea nu te mai definește. Stai pe loc, împietrit dar eu știu că ești viu. Că lumea ta are viață. Pulsul tău tău e încetinit asemeni unuia al somnului. Continuă lectura →

O ședință de psihoterapie e timpul dumneavoastră pentru o privire în liniște spre sine, este timpul rezervat înțelegerii și mai cu seamă, căutării. În cabinet nu sunteți privit cu ochi critic, nici judecat pentru ceea ce sunteți, faceți sau spuneți. Continuă lectura →

El, psihoterapeutul, nu știe să scrie. Nu vă așteptați la cine știe ce meșteșug al scrisului când îi citiți textele. Meseria lui e relația, aceea cu omul din fața lui, iar scrisul e o faptă solitară – nimeni nu e acolo, în fața ta să-l privești, să-i simți prezența, să te simți pe tine lângă el, acolo, viu, și cuvintele să curgă singure. Conținutul fragil al cuvintelor dintre cei doi cere grijă și o anume rezonanță reciprocă. De aceea, în căutarea acelui profesionist de care să puteți fi atât de aproape încât să vă încredințați lui, cel mai de ajutor va fi să-l căutați pe acela care simțiți că vă este cel mai potrivit ca personalitate, care credeți că va putea construi, împreună cu dumneavoastră. Nu-l căutați pe „cel mai bun”. Există mulți psihoterapeuți care au fost foarte buni pentru unii din pacienții sau clienții lor, dar nu i-au putut ajuta cu nimic pe alții. Și asta nu îi face mai puțin buni. Continuă lectura →