Întâlnim tot timpul (cel puțin eu întâlnesc adesea) sau ne aflăm în situații în care ducem conflicte ce par a nu se sfârși niciodată. Ne certăm pretinzând apoi că n-am avut niciun conflict, am dialogat. Sau da, ne-am certat, dar n-a fost nimic. (Ați putea să nu vă amintiți faimoasa declarație „el m-a făcut oligofren, eu l-am făcut zdreanță, dar nu ne-am insultat”?) Sau conflictele acelea surde, care par a dura toată viața, fără a fi asumate vreodată, ca să poată fi soluționate. Sau, cel mai rău, conflictele recunoscute, dar care parcă rulează în gol, fără să aducă vreo schimbare vreodată, poate doar uzura și timpul de viață pierdut în ele.

Iată o pătrunzătoare descriere a anatomiei conflictului, făcută de Esther Perel într-un fel cum foarte rar întâlnim: în esență și, asemeni autoarei, foarte inteligent.

„Există conversații care intensifică conflictul Continuă lectura →

„Eu cred că suntem un popor vegetal” scria Ana Blandiana acum vreo treizeci de ani, iar mai recent, dna Vera Sandor  spunea, într-un interviu la radio că, în opinia domniei sale, noi, românii, suntem un popor depresiv. Aș vrea să adaug ceva: mă gândeam că suntem, de asemenea, un popor conflictual. Toate problemele noastre se transformă sau se traduc, în cele din urmă, în conflicte. Ne certăm în familii, școli, în gând, în instituții, pe stradă și în autobuz, pe facebook între noi sau cu alții care nici nu află. Dacă totuși nu ne certăm, măcar ne agresăm: pasiv-agresiv, camuflat în afirmații, gesturi, expresii fizionomice sau întrebări tendențioase, fățiș sau în modalități cât mai rafinate – să nu pară, să nu se vadă, să nu ni se poată reproșa. Poate depresia ne împiedică să căutăm soluții. E mai aproape acuza. Ai o problemă? E de la altul, nu de la tine. E soțul, iubita, funcționara de la poștă, președintele, hoții de peste tot, vecinii, casiera, lumea. Ai trei variante: te cerți (cu cineva – prezent sau nu), agresezi (unilateral) sau taci. Să taci și să nu-ți pese e singura cale care te scapă de conflict. Dar te adâncește în depresie.

De când mă știu, am urmărit discuții aprinse la care preferam să nu particip. De ce? Continuă lectura →

Dacă îmi poate spune cineva că niciodată nu a avut lungi discuții cu un prieten aflat la nevoie, niciodată nu a extras, cu încordarea creierului său asmuțit asupra netrebnicei probleme ce-i bântuia prietenul, cel mai bine ticluit dintre sfaturile existente, cel care nu a pierdut măcar câteva ore dând tot avea mai bun ca să consoleze pe cineva drag, acela să ridice două degete și să iasă în față.
N-aș vrea să dezamăgesc pe nimeni, dar nu știu cum altfel aș face ca să aduc această veste proastă: multe din faptele noastre de buni prieteni sau buni colegi, înfăptuite ca să ajutăm pe cineva aflat la greu, sunt în mod catastrofal,  greșite. Nu doar că nu ajută, dar pe cât de naturale, sincere și bine intenționate, pe atât sunt de departe de a-și atinge scopul.

Continuă lectura →

Chiar dacă, de fapt, încercăm să ne punem la adăpost de un pericol, avem nevoie să ne înțelegem acțiunile spontane chiar când ele par justificate de rațiune. Pentru că se poate să nu fie nici pe departe așa. Suntem gata să găsim un motiv cât se poate de logic, dar uităm că mai întâi am acționat. Nu suntem atât de conștienți pe cât credem că suntem. Mare parte din ceea ce numim „gândire” se petrece în afara tărâmului conștienței. Așa cum Ambrose Bierce spunea în „The Devil s Dictionary”, creierul este organul cu care gândim că gândim. Continuă lectura →

Puls crescut, respirație sacadată, tremur, transpirație rece, aerul e prea puțin, pieptul e dureros, gândul insuportabil că moartea sau nebunia va veni imediat se ține după tine oricât de clar ți-ai spune că e absurd. Cineva spunea „simt un gust de moarte”. Cum scap, ce fac? Nu putem merge împotriva atacului de panică, dar putem învăța să lucrăm cu el, să știm întâi de toate cum să-i răspundem, cum să ne adaptăm cât mai bine atunci când apare pentru ca mai apoi să pornim în căutarea înțelesurilor pe care acesta le poartă, toate împreună cu un terapeut potrivit.

Atacurile de panică sunt ciclice. Știi că va mai urma unul, dar nu știi când și mai ales, nu știi de ce. Mai știm că un atac de panică nu apare niciodată în timpul unui accident, al unui incendiu, sau când cel mic și-a rupt piciorul și trebuie dus la urgență. Continuă lectura →

Toată lumea știe că nu e bărbătește să te doară, să nu știi sau să nu poți face ceva, orice, ori să ai simptome somatice, oricare ar fi ele. Numai femeile au amețeli, grețuri, senzații de leșin, de neliniște, valuri de căldură și altele asemenea și  doar ele își permit să nu poată face. Nu e bărbătește nici să suferi. Foarte multe lucruri nu sunt bărbătești, nici nu pot intra în detalii. Bine. Spuneți-le întotdeauna fetelor, iubitelor și soțiilor voastre ceea ce vor (sau credeți voi că vor) să audă: nu aveți nimic, sunteți bărbați și sunteți puternici, se pot încrede în voi.

Continuă lectura →

Spun de obicei că marile obstacole nu își găsesc rezolvarea dintr-o mișcare: o întrebare, răspuns, o carte citită, o sclipire. Ele trebuie examinate, elaborată o soluție și nu oricare.

Am văzut, însă, din căutările de pe blog și din discuții cu oamenii mai puțin inițiați într-ale psihoterapiei, că avem adesea de limpezit mai întâi ce e de făcut, ce se impune sau ce ar fi de sugerat și ce presupune acest demers. M-am gândit atunci: dar micile probleme?, măruntele neînțelegeri? Pot ele fi depășite mai simplu? Aș răspunde că da. Dar rămâne de văzut. Vom încerca. Dumneavoastră îmi lăsați un comentariu la acest articol sau îmi trimiteți un mail (la danaange@gmail.com) în care îmi descrieți dificultatea în care vă aflați – conflict, neînțelegere, temere, etc. – iar eu voi răspunde. Continuă lectura →

Joseph Campbell, o autoritate în materie de mitologie și religie comparată, spunea în 1968, într-o conferință, așa: „ceea ce se numește în mitologie lumea cealaltă este de fapt – în termeni psihologici – lumea lăuntrică. Iar ceea ce numim viitor este acum.” Miturile, secondate de tradiții, obiceiuri, ritualuri, hrănesc golul lăsat în noi de lipsa unor legități destul de evidente ca să poată fi unanim recunoscute în toate culturile. Nu avem o religie unică și așa ceva nu știu cum ar putea exista azi. Ne rămâne să respectăm tradițiile, sau, unde e cazul, alegerile fiecăruia. Suntem ființe structurale și avem nevoie de o lume cu legi stabile, de evoluție, de confirmarea ciclurilor de evoluție împlinite, într-un cuvânt, de structură. Nu putem trăi fără a avea o noțiune bine stabilită despre sensul lucrurilor, al vieții și al morții, al nașterii și al creșterii. Continuă lectura →

Copiii sunt nealterați încă de lumea din jur. Ei nu o pot înțelege în nuanțele în care o cunoaștem noi. Ei sunt în lumea lor, unde logica și legile, formele și culorile sunt cu totul altele. Ca să poată acționa așa cum e nevoie pentru a se putea adapta în lumea noastră, au nevoie de o îndrumare care să-i ajute să se descurce în acele situații în care sunt puși, dar pe care nu le pot înțelege decât în felul lumii lor. Ceea ce fac ei este să aibă reacția pe care o cred cea mai bună, adică cel mai adesea să lase emoțiile să vorbească pentru ei sau să imite ce au văzut. Și adesea ei nu văd cele mai frumoase lucruri. Continuă lectura →

Am scris un articol despre rușine fără mă gândi cât de delicat, bogat în înțelesuri și greu de supus e un astfel de subiect. Când Erik H. Erikson spunea că rușinea este insuficient studiată, fiind prea ușor asimilată vinovăției (în 1963) spunea ceva ce nu cred să-și fi pierdut din actualitate. El definea sentimentul primar al rușinii copilului mic, în relație cu senzația de a fi privit, expus privirii celorlalți. Copilul care a început să conștientizeze că este astfel expus înțelege că e vulnerabil și își ascunde fața, sau se ascunde în spatele mamei. Această lămurire mi-a fost foarte bine-venită pentru cele ce vreau să completez la articolul anterior pe tema rușinii.
Pe măsură ce regulile, interdicțiile sau valorile sunt înțelese și asimilate, apare gândul de a putea fi rănit sau respins împreună cu acele impulsuri ce induc vinovăția și sentimentul de inadecvare. Nu sunt bun, nu sunt potrivit aici, nu sunt inteligent, nu știu nimic, arăt mizerabil, nu sunt în stare să fac ce ar trebui, precis am greșit ceva, sigur voi rata Continuă lectura →