Psychologies, martie 2019
Cum vi se pare că evoluează raporturile dintre bărbați și femei în prezent, după #metoo și feminism?
Observ că tema propusă e despre ce mi se pare, și nu despre cum sunt acum relațiile dintre bărbați și femei, obiectiv vorbind. E nerealist să ne imaginăm că avem o imagine de ansamblu, evident, iar subiectivismul este, cred, cel mai bun început în acest fel de subiect, prea amplu și complex ca să poată fi văzut în întregime. Continuă lectura
Psychologies, ian. 2019
Ce înseamnă terapia de familie și cum vezi că are ea impact în contextul tratării unui individ?
Premisa de bază a terapiei de familie este că familia este contextul creșterii, dar și al problemelor umane. Fiecare din noi provine dintr-o familie și își întemeiază una la maturitate, ambele fiind mai mult sau mai puțin tipice. Suntem ființe sociale și tot ce formează mediul în care trăim, bun sau rău, ne influențează. Continuă lectura
Psychologies, sept. 2018
Vin oamenii la cabinet cu probleme presante legate de munca lor? Ce îi stresează mai mult?
Nu, problemele oamenilor care vin în cabinet nu sunt de obicei legate direct de muncă, ci de viața lor personală. Doar că timpul în care muncim e cam jumătate din timpul vieții active, iar viața personală nu are cum să nu interfereze cu cea profesională.
Pare o întrebare simplă, dar nu e foarte limpede întotdeauna ce anume e mai greu de suportat pentru oameni. Pare că însăși cultura organizațională foarte rigidă de la noi ridică probleme. De exemplu, poate fi stresant să operezi doar cu proceduri standard, pentru că, deși acestea sunt corect concepute, e greu pentru un om să nu aibă reacții umane și să nu simtă că, la un moment dat, Continuă lectura
Am avut privilegiul și bucuria de a oferi un interviu pentru revista Psychologies, numărul apărut în ianuarie anul acesta. Îl public mai jos împreună cu adăugirile pe care le-am scris cu litere cursive, adăugiri pe care le-am găsit necesare după ce interviul a apărut.
Cum să ne ridicăm singuri de la pământ
Cu ce depresii vin românii la dvs. în cabinet?
Aș spune că depresia ia forme aparent foarte diverse. La o privire mai atentă, însă, vedem ușor că ele converg spre ceva comun: depresia slăbește însăși vitalitatea noastră, centrul nostru vital, izvorul care ne dă forța de a depăși greutățile indiferent că schimbarea manifestă este legată de nervozitate, iritabilitate sau apatie, de oboseală inexplicabilă, prea multe gânduri pesimiste, sentimente de inutilitate, dificultatea sau chiar imposibilitatea de a se concentra, o stare de „rău” greu de definit sau de alte simptome. Partea lor comună ține de scăderea energiei vitale, a ceea ce numim „cheful de viață”, ca și cum ne-a secat fântâna bucuriei. Continuă lectura
Întâlnim tot timpul (cel puțin eu întâlnesc adesea) sau ne aflăm în situații în care ducem conflicte ce par a nu se sfârși niciodată. Ne certăm pretinzând apoi că n-am avut niciun conflict, am dialogat. Sau da, ne-am certat, dar n-a fost nimic. (Ați putea să nu vă amintiți faimoasa declarație „el m-a făcut oligofren, eu l-am făcut zdreanță, dar nu ne-am insultat”?) Sau conflictele acelea surde, care par a dura toată viața, fără a fi asumate vreodată, ca să poată fi soluționate. Sau, cel mai rău, conflictele recunoscute, dar care parcă rulează în gol, fără să aducă vreo schimbare vreodată, poate doar uzura și timpul de viață pierdut în ele.
Iată o pătrunzătoare descriere a anatomiei conflictului, făcută de Esther Perel într-un fel cum foarte rar întâlnim: în esență și, asemeni autoarei, foarte inteligent.
„Există conversații care intensifică conflictul Continuă lectura
„Eu cred că suntem un popor vegetal” scria Ana Blandiana acum vreo treizeci de ani, iar mai recent, dna Vera Sandor spunea, într-un interviu la radio că, în opinia domniei sale, noi, românii, suntem un popor depresiv. Aș vrea să adaug ceva: mă gândeam că suntem, de asemenea, un popor conflictual. Toate problemele noastre se transformă sau se traduc, în cele din urmă, în conflicte. Ne certăm în familii, școli, în gând, în instituții, pe stradă și în autobuz, pe facebook între noi sau cu alții care nici nu află. Dacă totuși nu ne certăm, măcar ne agresăm: pasiv-agresiv, camuflat în afirmații, gesturi, expresii fizionomice sau întrebări tendențioase, fățiș sau în modalități cât mai rafinate – să nu pară, să nu se vadă, să nu ni se poată reproșa. Poate depresia ne împiedică să căutăm soluții. E mai aproape acuza. Ai o problemă? E de la altul, nu de la tine. E soțul, iubita, funcționara de la poștă, președintele, hoții de peste tot, vecinii, casiera, lumea. Ai trei variante: te cerți (cu cineva – prezent sau nu), agresezi (unilateral) sau taci. Să taci și să nu-ți pese e singura cale care te scapă de conflict. Dar te adâncește în depresie.
De când mă știu, am urmărit discuții aprinse la care preferam să nu particip. De ce? Continuă lectura
Dacă îmi poate spune cineva că niciodată nu a avut lungi discuții cu un prieten aflat la nevoie, niciodată nu a extras, cu încordarea creierului său asmuțit asupra netrebnicei probleme ce-i bântuia prietenul, cel mai bine ticluit dintre sfaturile existente, cel care nu a pierdut măcar câteva ore dând tot avea mai bun ca să consoleze pe cineva drag, acela să ridice două degete și să iasă în față.
N-aș vrea să dezamăgesc pe nimeni, dar nu știu cum altfel aș face ca să aduc această veste proastă: multe din faptele noastre de buni prieteni sau buni colegi, înfăptuite ca să ajutăm pe cineva aflat la greu, sunt în mod catastrofal, greșite. Nu doar că nu ajută, dar pe cât de naturale, sincere și bine intenționate, pe atât sunt de departe de a-și atinge scopul.
Chiar dacă, de fapt, încercăm să ne punem la adăpost de un pericol, avem nevoie să ne înțelegem acțiunile spontane chiar când ele par justificate de rațiune. Pentru că se poate să nu fie nici pe departe așa. Suntem gata să găsim un motiv cât se poate de logic, dar uităm că mai întâi am acționat. Nu suntem atât de conștienți pe cât credem că suntem. Mare parte din ceea ce numim „gândire” se petrece în afara tărâmului conștienței. Așa cum Ambrose Bierce spunea în „The Devil s Dictionary”, creierul este organul cu care gândim că gândim. Continuă lectura
Puls crescut, respirație sacadată, tremur, transpirație rece, aerul e prea puțin, pieptul e dureros, gândul insuportabil că moartea sau nebunia va veni imediat se ține după tine oricât de clar ți-ai spune că e absurd. Cineva spunea „simt un gust de moarte”. Cum scap, ce fac? Nu putem merge împotriva atacului de panică, dar putem învăța să lucrăm cu el, să știm întâi de toate cum să-i răspundem, cum să ne adaptăm cât mai bine atunci când apare pentru ca mai apoi să pornim în căutarea înțelesurilor pe care acesta le poartă, toate împreună cu un terapeut potrivit.
Atacurile de panică sunt ciclice. Știi că va mai urma unul, dar nu știi când și mai ales, nu știi de ce. Mai știm că un atac de panică nu apare niciodată în timpul unui accident, al unui incendiu, sau când cel mic și-a rupt piciorul și trebuie dus la urgență. Continuă lectura
Toată lumea știe că nu e bărbătește să te doară, să nu știi sau să nu poți face ceva, orice, ori să ai simptome somatice, oricare ar fi ele. Numai femeile au amețeli, grețuri, senzații de leșin, de neliniște, valuri de căldură și altele asemenea și doar ele își permit să nu poată face. Nu e bărbătește nici să suferi. Foarte multe lucruri nu sunt bărbătești, nici nu pot intra în detalii. Bine. Spuneți-le întotdeauna fetelor, iubitelor și soțiilor voastre ceea ce vor (sau credeți voi că vor) să audă: nu aveți nimic, sunteți bărbați și sunteți puternici, se pot încrede în voi.
De n-ar fi un vis pierdut acest loc! Și dacă e vis, cine să te stingă, fântână de foc? 