Psychologies, sept. 2018

Vin oamenii la cabinet cu probleme presante legate de munca lor? Ce îi stresează mai mult?

Nu, problemele oamenilor care vin în cabinet nu sunt de obicei legate direct de muncă, ci de viața lor personală. Doar că timpul în care muncim e cam jumătate din timpul vieții active, iar viața personală nu are cum să nu interfereze cu cea profesională.

Pare o întrebare simplă, dar nu e foarte limpede întotdeauna ce anume e mai greu de suportat pentru oameni. Pare că însăși cultura organizațională foarte rigidă de la noi ridică probleme. De exemplu, poate fi stresant să operezi doar cu proceduri standard, pentru că, deși acestea sunt corect concepute, e greu pentru un om să nu aibă reacții umane și să nu simtă că, la un moment dat, se poate mai bine în alt fel sau să faci trecerea, într-o echipă, de la competiție la cooperare sau să admiți că politica firmei este una în care nu se comunică decât descendent – dinspre conducere spre subalterni – și niciodată invers, așa încât nu poți da un feedback onest superiorilor, deși e limpede că ar fi de folos instituției. Nu pot spune din perspectiva mea ce îi stresează mai mult pe oameni, dar din studii reiese că pe primele trei locuri ca factori de stres organizațional sunt: constrângerea intituțională, abuzurile la locul de muncă și factorii stresori legați de rol. Enumerarea aceasta așa, seacă, mie îmi spune destul de multe…

Din cei care decid să facă o schimbare câți au curaj?

Știți, opunem rezistență la schimbări pentru un motiv bine întemeiat: ne creează iluzia stabilității. Greu este să ai curaj să decizi că vei schimba ceva. Odată ce ai ajuns la decizia de a face o schimbare, restul e partea mai simplă a problemei, aproape că vine de la sine. Partea cu adevărat grea e să ajungi să îți pui problema unei schimbări, indiferent în ce domeniu al vieții e această schimbare. E bine știut că suntem tentați să menținem decizia, situația sau angajamentul inițial, chiar când aceasta merge în pierdere. Mai mult, studii repetate arată că în mod irațional, cu cât mai mare este investiția inițială – de bani, de timp, afectivă – cu atât ne motivăm mai mult să o menținem. Nimeni nu ar crede despre sine așa ceva, dar cu cât investiția e mai mare, cu atât îi atribuim șanse de reușită mai mari, oricât de evident este că aceste șanse de reușită sunt nule. Pur și simplu credem că vom câștiga ce ne-am propus pentru că am  făcut un mare efort în acel scop. Chiar și atunci când toate datele converg spre aceeași concluzie: că nu va merge. De fapt, ar fi drept așa, e o așteptare firească, doar că viața nu e mereu dreaptă cu noi și e în avantajul nostru să fim lucizi și să ne înfrângem pornirea de a nega evidențele.

Iar aceasta e doar una din forțele inconștiente care se opun schimbării. Trebuie să acceptăm adevărul că nu suntem deloc ființe atât de raționale pe cât ne place să o credem. E de înțeles cât de greu ne vine să luăm decizia de a renunța sau a schimba, deși e clar că e timpul pentru asta. Dar tocmai aici e toată frumusețea: în greul acesta. Dacă toate s-ar face prea simplu, ne-am plictisi, nu?

Ce importanță are munca în viața celor care vin la dvs la cabinet?

Munca nu are nici pe departe aceeași importanță pentru toată lumea. Munca are valoare pentru aceia care au norocul să se regăsească în ea. Valoarea și importanța muncii scad pe măsură ce ea aduce recompense mai mici. Recompensa poate fi și financiară, dar și morală, afectivă, intelectuală, socială…

Care sunt cele mai frecvente lamentații legate de munca lor?

La început – sunt cele obișnuite. Șefi sau colegi problematici, salarii care nu plătesc munca depusă, muncă repetitivă, efort suplimentar nerăsplătit ori merite pe care și le arogă superiorii sau colegii. Pe scurt, stresul este principala problemă. Uneori e doar atât. Dar, mai des decât am crede, oamenii se simt nevalorizați sau inutili. Munca nu trebuie doar să aducă venituri și să ocupe timp de lucru în frumoasa echipă armonioasă sudată în teambuilding, ci și să aibă sens, utilitate, valoare. Să te facă să simți că iei decizii care îți influențează munca și pe care le urmezi într-un scop util, scop căruia se subsumează și deciziile celorlalți, pe scurt munca împlinește o sumă importantă de trebuințe și așteptări, atât profesionale, cât și personale. Nevoi cum este cea de utilitate socială, de a fi competitiv (sunt bun în ceea ce fac), de a fi recunoscut și recompensat moral pentru ce faci, de a face ceva ce te pasionează, care are semnificație pentru tine și te preocupă sunt câteva din așteptările pe care le au oamenii de fapt de la ocupațiile lor. Însă acestea sunt lucruri care se descoperă adesea în terapie. În aparență, e mult mai simplu: atâta timp cât ai o ocupație și e rezonabil de bine plătită, e bine. Ni se pare că tot ce vrem pentru noi sau copiii noștri, e să avem meserii sau job-uri care aduc bani și, eventual, faimă. Cu cât mai înalte așteptări financiare ridică meseria pe care și-a ales-o copilul sau cu cât mai multe competiții câștigă, cu atât mai bine apreciată este viziunea lui despre viața care-l așteaptă. Sunt de părere că e foarte importantă valoarea bănească a muncii, dar am în minte și imaginea copilului care a câștigat marele trofeu, dar chipul lui nu arată deloc fericit. Am în minte și adultul competent, minunat profesionist, apreciat de toată lumea, care visează să scape de la birou pentru cât mai mult timp, dacă se poate, pentru totdeauna. Părinții își pun rareori problema dacă meseria aleasă îi e potrivită copilului lor, dacă îi va plăcea, dacă se va simți bine muncind. Nici la ei nu s-a gândit nimeni în acești termeni la vremea potrivită.

Știți ce mă gândesc acum? Toate aceste considerații sunt făcute din perspectiva terapeutului, am în minte oameni care vin la psihoterapie, își mărturisesc gândurile, își explorează sentimentele, se caută la propriu pe ei înșiși dincolo de măști. În termeni de statistică, ei nu au caracteristicile populației de referință. Chiar dacă vin, teoretic, din toate păturile sociale și profesionale, ei au o sensibilitate, o inteligență și o educație (sau autoeducație) mult peste medie.

Dacă ar fi să consiliați un elev de clasa a opta care are neliniști legate de viitorul său, ce i-ați spune?

L-aș încuraja să se gândească la toate lucrurile din jurul lui care îi plac și pe care îi place să le facă (da, nu tot ce îți place pe lume, vrei și să faci tu însuți și, uneori, chiar trebuie să începi de la „nu îmi place nimic”). Printre ele va găsi o ușă care se va deschide pentru el, chiar dacă universul va fi reticent în a conspira în favoarea lui în toate situațiile ce vor urma, și îi va oferi nenumărate obstacole de trecut. Aș găsi împreună cu el acel lucru pentru care e dispus să depună efort, în care poate face performanță și l-aș învăța că neliniștea trece pe măsură ce o înfrunți. Iar dacă ea te copleșește, poți cere ajutorul și vei reuși în cele din urmă.

Daca omul nu e deloc fericit la locul de muncă dar nu vede alternative, ce îi spuneți ?

Că întotdeauna alternativele există, poate trebuie descoperite, dar cu siguranță, există undeva. Și dacă nu vede cum să le găsească, îl invit să le căutăm împreună.