„Eu cred că suntem un popor vegetal” scria Ana Blandiana acum vreo treizeci de ani, iar mai recent, dna Vera Sandor  spunea, într-un interviu la radio că, în opinia domniei sale, noi, românii, suntem un popor depresiv. Aș vrea să adaug ceva: mă gândeam că suntem, de asemenea, un popor conflictual. Toate problemele noastre se transformă sau se traduc, în cele din urmă, în conflicte. Ne certăm în familii, școli, în gând, în instituții, pe stradă și în autobuz, pe facebook între noi sau cu alții care nici nu află. Dacă totuși nu ne certăm, măcar ne agresăm: pasiv-agresiv, camuflat în afirmații, gesturi, expresii fizionomice sau întrebări tendențioase, fățiș sau în modalități cât mai rafinate – să nu pară, să nu se vadă, să nu ni se poată reproșa. Poate depresia ne împiedică să căutăm soluții. E mai aproape acuza. Ai o problemă? E de la altul, nu de la tine. E soțul, iubita, funcționara de la poștă, președintele, hoții de peste tot, vecinii, casiera, lumea. Ai trei variante: te cerți (cu cineva – prezent sau nu), agresezi (unilateral) sau taci. Să taci și să nu-ți pese e singura cale care te scapă de conflict. Dar te adâncește în depresie.

De când mă știu, am urmărit discuții aprinse la care preferam să nu particip. De ce? Doar ca să pot vedea ceea ce știam că nu aș vedea altfel. Știam că, prins în vâltoarea discuției, nu mai ai timp să observi. Am rămas cu acest obicei până azi. Discuțiile se duc mereu între da și nu, între alb și negru. Se formează tabere, se duc lupte. Nimeni nu pare să vrea să se așeze și să pună lucrurile în ordine, pe îndelete. Nu e timp. (Uneori nu e nici inteligență, dar nu despre asta vreau să vorbesc.) Timpul pentru lupte, tabere, strigăte și scântei e însă foarte lung. Și e pierdut.

De ce, în loc de „sau/sau”, nu ne gândim la „cum”? La ce anume și în ce fel ar fi mai bine? Să facem sau să nu facem educație sexuală copiilor în școli? (E doar un exemplu.) Dar, dacă am face, în ce scop o facem și cum ar trebui să fie condusă ca să ne atingem scopul? Dacă nu am face, cum anume ar trebui să le răspundem copiilor la întrebări? Și cum să acționăm? Ce urmări va avea? Este bine așa, este ceea ce ne dorim?

Înțeleg un lucru: nu ne ascultăm și nici nu ne auzim între noi. Răspunsurile care se caută sunt despre ceea ce poate fi reglementat, prins bine în definiții, tehnic, cât mai nenuanțat și mai inflamat.

Iar mai apoi trebuie să ne asigurăm că răspunsul bun e în tabăra alor noștri. Bunul simț, bunătatea, buna intenție sunt mereu subînțelese doar la ai noștri, așa cum lipsa lor e subînțeleasă la ai lor. Nu o dată, pare a fi și destul de evident că este chiar așa. Trebuie să ai ceva experiență ca să știi că nu întotdeauna ai toate datele necesare la îndemână și asta schimbă mult concluziile.

Întrebarea care rămâne este dacă ele – bunul simț, bunătatea, buna intenție – se mai află undeva și dacă ne mai trebuie. Îmi pare că oamenii care dau semne că le mai au, sunt adunați periodic undeva ca să li se scoată din cap. Unde s-au dus totuși lucrurile care înainte erau de la sine înțelese? Arătăm ca o masă imensă de oameni care strigă toți simultan, fiecare făcându-și griji că nu strigă destul de tare, dar nimeni nu găsește necesar să știe ce strigă cel de alături.

La fel și corpurile noastre strigă către noi în limba lor neînțeleasă și nu le ascultăm, nici nu le auzim măcar. Gândurile noastre se concentrează haotic asupra scopului, cantității, asupra lucrurilor tot mai complicate care ne trebuie. Repede – nu e timp! Nu ne auzim nici pe noi înșine și n-avem loc pentru lume într-o minte așa ocupată.