Întrebare îndreptățită. E greu de zis ce anume se petrece și cum. Așadar, ce știm să facem? S-au întreprins studii empirice serioase pentru acest răspuns, luând ca variabile, ba stilul terapeutic, ba caracteristici ale terapeuților, iar rezultatele au dus la răspunsuri mai degrabă vagi. Un singur aspect, fie că fusese vizat ori nu de către cercetători, s-a ițit de peste tot, atât cât să nu permită a-i fi ignorată importanța: relația terapeutică. Ori aceasta e un element dificil dacă vorbim de cuantificări și procente. Ea este norișorul care plutește liber între cei doi, independent și de-sine-stătător; e acolo fără îndoială, dar se sustrage oricărei încercări de a o capta pentru standardizare. Ea, relația, este singura care dă măsura terapiei.

Suntem antrenați să ascultăm și să vedem. Vederea și ascultarea noastră se referă la om, iar omul este atât de armonios conceput și de felurit colorat, fiecare în alt fel – structuri, combinații și nuanțe – încât a-ți face o meserie din a le căuta sensurile (pentru că există întotdeauna o noimă, chiar și, sau mai ales  acolo unde s-ar părea că nu poți găsi una) îi poate face pe unii să afirme că ar practica-o chiar și dacă nu ar fi plătiți pentru asta.